Academia de creativitate pentru copii

Părinți și copii, o echipă puternică

17 Comments

dezvoltarea_relatiilor_parinti_copii

Niciun om nu poate trăi singur. Din momentul în care venim în această lume şi pe parcursul întregii noastre vieţi, avem nevoie să interacţionăm cu ceilalţi, avem nevoie să construim relaţii cu cei din jur deoarece prin intermediul acestora ne definim ca fiinţe sociale.

Mediul în care evoluăm şi relaţiile cu adulţii din jurul nostru stau la baza dezvoltării noastre armonioase şi sănătoase. Prima relaţie pe care o experimentăm este relaţia cu mama şi apoi cu cei apropiaţi: tata, bunici, unchi, mătuşi, etc. Printr-o relaţie sănătoasă şi plină de încredere cu adultul, copilul învaţă despre lumea înconjurătoare şi despre locul lui în acest mediu. Învaţă că lumea este sigură și răspunde nevoilor lui. Învaţă să aibă relaţii bune cu alte persoane, să comunice, să facă faţă provocărilor vieţii, să-şi exprime propriile emoţii.

Dar cum să construim relaţii bazate pe încredere în sânul familiei?

Ştim foarte bine că fiecare copil este unic şi de aceea şi fiecare relaţie părinte-copil este diferită. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii, primul născut poate să fie mai liniştit pe când cel de-al doilea să fie foarte zgomotos şi îndărătnic creând dificultăţi părinţilor în educarea şi disciplinarea lui. Chiar dacă copilul tău este mai liniştit şi cooperant sau mai încăpățânat și zgomotos, pentru a construi o relaţie de încredere cu el trebuie să ţii cont de nevoile pe care el le are, începând de la nevoile de bază, nevoi de siguranţă şi securitate personală (de protecţie, ordine, limite, stabilitate), de dragoste şi apartenenţă (de afecţiune, relaţii, afiliere), de recunoaştere socială (de responsabilitate, respect), până la nevoile de autoîmplinire (spontaneitate, creativitate, atingerea potenţialului propriu).

Iubirea şi aprecierea părinţilor sunt foarte importante în dezvoltarea sănătoasă fizică şi mentală a copilului.

Pentru copil, dovada cea mai importantă de iubire este să te joci cu el, să faceţi lucruri împreună, să vorbiţi, să-i acorzi atenţie, să-i explici, să-l mângâi, să-l iei în braţe, să te interesezi de ce face, ce-i place, să-l ajuţi, să-l încurajezi, să-l ierţi. Arată-ţi dragostea şi sentimentele pe care le ai faţă de el şi învaţă-l să le exprime la rândul lui. Nu-ţi arăta dragostea pentru el doar atunci când face ce trebuie sau când se poartă cum îţi place ţie, deoarece va crede că îl iubeşti condiţionat. Nu încerca să compensezi lipsa ta de acasă satisfăcându-i toate mofturile sau cumpărându-i câte ceva în fiecare zi.

Responsabilizarea atunci când altcineva hotărăşte întotdeauna în locul copilului, acesta nu poate învăţa să ia decizii, nu capătă încredere în sine, nu-şi asumă responsabilităţi.

Încă de la vârste mici, copilul trebuie să exerseze să ia decizii, iar lucrul acesta trebuie făcut gradat, astfel încât odată cu înaintarea în vârstă să se poată descurca tot mai bine. Un copil care are încredere în el acţionează cu mai multă siguranţa şi responsabilitate, şi caută să nu-şi dezamăgească părinții, pe când un copil care ştie că părinţii nu au încredere în el se va simţi mai în siguranţă să evite o responsabilitate decât să şi-o asume (va spune: “nu pot”, “nu ştiu”, sunt mic”, etc).

Atunci când îi interzici copilului să facă singur ceva este pentru că nu ai încredere că s-ar putea descurca fără tine, fără să-şi facă rău, fără să strice ceva. Dacă nu ai încredere în el că poate să mănânce sau să se îmbrace singur, îl ajuţi tu. Însă, dacă după ce l-ai învăţat toate aceste lucruri nu îl încurajezi să mănânce sau să se îmbrace singur, e absurd şi frustrant pentru el. Se poate întreba în sinea lui: de ce să învăţ lucruri noi dacă nu le pot pune în practică? Un astfel de părinte poate fi comparat cu un antrenor care îşi pregăteşte elevul să devină campion, dar nu-l lasă să participe la nicio competiţie de teamă să nu eşueze, să nu se accidenteze, să nu i se întâmple ceva.

Responsabilităţile pe care părinţii le deleagă copiilor îi ajută pe cei mici să simtă că sunt importanţi, că sunt valoroşi. Sarcinile pe care le dăm copiilor, chiar dacă sunt simple sau pot părea neînsemnate pentru noi, pentru copil sunt importante pentru că satisfac nevoia de identitate şi îl ajută să dobândească deprinderi, abilităţi şi cunoştinţe noi. Copiii care învaţă de mici să fie responsabili, să ia decizii, să aibă încredere în ei sunt copii mai fericiţi.

Joaca contribuie la dezvoltarea relaţiei părinte-copil, la dezvoltarea abilităţilor parentale, la întărirea autorităţii părintelui şi disciplinarea eficientă a copilului.

Mulţi părinţi se simt jenaţi să se joace cu copiii lor, sunt stângaci şi le e teama să nu pară ridicoli. Sunt şi părinţi care se joacă cu copiii dintr-un sentiment de datorie şi nu reuşesc să se abandoneze în joc; alţii spun că nu au starea psihică necesară, că sunt deprimaţi sau stresaţi. Copiii pot fi cei mai minunaţi terapeuţi, iar vitalitatea şi veselia lor pot fi contagioase. Jocul este o bună ocazie să petrecem mai mult timp cu cel mic (asta îşi doreşte el cel mai mult) şi prin joc avem oportunitatea să-l cunoaştem mai bine, să-l educăm şi să consolidăm încrederea reciprocă.

Atunci când ne jucăm cu cel mic, fie că sunt jocuri de creaţie, de mişcare sau jocuri de rol, este recomandat să lăsăm iniţiativa copilului şi să-l ghidăm discret numai atunci când este cazul. De exemplu, atunci când desenează o casă cu uşi şi ferestre mici, iar mama, din dorinţa de a-l învăţa pe copil să deseneze “corect” încearcă să-l convingă să facă alt desen, copilul îşi va apăra “creaţia” şi va găsi tot felul de explicaţii pentru desenul lui: “prin uşa mică intră copiii”. Nu are rost să-l convingem să deseneze întocmai cum îi cerem deoarece copilul îşi va pierde plăcerea de a desena şi va sfârşi prin a arunca creioanele încheind astfel lecţia de desen fără prea multe beneficii pentru relaţia mamă-copil. Pentru mamă, cel mai bine este să pună întrebări copilului ei în legătură cu casa desenată, să afle ce are înăuntru, din ce e făcută, timp în care copilul continuă să-şi imagineze şi alte detalii bucurându-se de atenţia mamei şi de plăcerea de a desena.

Disciplinarea eficientă este atunci când copilul are încredere în ceea ce îi spui şi îi arăţi ca părinte

A avea un copil disciplinat nu înseamnă să facă tot ce-i spui şi să nu iasă din cuvântul tău, iar la cea mai mică abatere să te impui autoritar: “sunt părintele tău şi ştiu mai bine” sau şi mai mult, “eu te-am făcut, eu te omor”. Disciplina este mult mai mult decât aplicarea unei sancţiuni sau o corectare. Dacă-ţi pedepseşti copilul pentru o prostioară nu înseamnă că l-ai şi disciplinat; în schimb, o greşeală sau o prostie făcută de micuţ poate deveni o lecţie din care trage învăţăminte, înţelege ce a făcut şi care sunt consecinţele.

Părinţii trebuie să se pună de acord în privința aşteptărilor pe care le au de la copil (nu sunt benefice relaţiile în care unul dintre părinţi este autoritar, iar celălalt foarte permisiv deoarece copilul percepe imediat cine este “veriga slabă”, pe cine poate să manipuleze şi pe cine nu), ce limite îi impun, câtă libertate îi dau şi apoi, cel mai important, să se ţină de cuvânt. Puterea exemplului personal este de maxim impact dacă ţinem cont că cei mici copiază comportamentele părinţilor.

Cele prezentate mai sus sunt doar câteva sugestii pentru părinţii care doresc să construiască cu juniorii lor o relaţie frumoasă şi plină de încredere. Şi pentru că spuneam la început că fiecare copil este unic şi pentru că nu există “reţete” care să funcţioneze pentru fiecare la fel, vă invit să împărtăşiţi din experienţele şi situaţiile cu care v-aţi confruntat, atât cele de succes cât şi cele care vă provoacă limitele. De asemenea, vă aștept întrebările legate de problemele ce ne împiedică uneori să construim o adevărată echipă în sânul familiei.

Psiholog Cristina Antochi

Advertisements

17 thoughts on “Părinți și copii, o echipă puternică

  1. Cum as putea sa ii dau sarcini care sa o responsabilizeze pe fetita mea, atata timp cat ea nu este interesata sa ma ajute? Mentionez ca am o fetita de 9 ani. Multumesc!

    • Draga Ioana,
      copiilor le place sa fie de folos si sa ajute. Pentru ca isi iubesc parintii si isi doresc sa fie asemenea lor, si astfel sa faca toate lucrurile pe care acestia le fac. Implicarea copiilor in treburile domestice poate incepe de la varste fragede, cand totul pentru ei este extrem de interesant. De exemplu, pentru un copil de 4 ani spalatul vaselor poate sa fie o indeletnicire pe care o face cu mare placere, pe cand la 9 ani nu mai are niciun haz.
      Daca pana acum nu i-ai cerut fiicei ajutorul in casa, nu te astepta ca ea sa fie disponibila dintr-odata. Poti gasi mai multe idei, pornind si de la ceea ce stii ca ei ii place. Bunaoara, daca prefera placinta cu dovleac :), invit-o sa gatiti impreuna si astfel sa vada cum se pregateste. Roag-o sa stea langa tine si sa-ti dea pe rand ingredientele sau sa dea pe razatoare dovleacul. Nu te necaji daca te incurca sau daca mai greseste, ci indreapta-ti atentia asupra ceea ce reuseste si incurajeaz-o sa persevereze. Da-i cat mai des ocazia sa exerseze. Succes!

  2. Cum as putea face ca toti membrii familiei sa respecte aceleasi reguli in privinta cresterii copiilor? De ex bunicii le dau cioco de cate ori cer, sunt foarte permisivi.

    • Draga Cristina,

      respectarea regulilor pe care părintii le impun în creșterea și educarea copilului nu este o sarcina deloc ușoara. De multe ori apar divergențe chiar și între părinți sau între părinti și bunici, atunci când aceștia din urmă stau cu nepoții acasă.
      Un bunic poate permite nepotilor tot ce nu a permis copiilor lui si oricat de sever a fost cu copiii, nepotilor pur si simplu nu poate sa le reziste. Ca parinte, trebuie sa le dai dreptul amandurora sa se bucure de aceasta relatie unica bunic-nepot. Dar ca bunic, trebuie sa respecti intodeauna parintii si sa nu actionezi dupa principiul “ii las sa zica, dar fac ca mine”.
      Este o mare greseala sa tolerezi bunicilor sa impuna copiilor un tip de educatie pe care tu nu il agreezi si care te submineaza pe tine ca parinte.
      Din dorința de a-si arata dragostea fata de nepoti, bunicii ajung să fie permisivi și sa incalce regulile stabilite de catre parinți. Ei nu sunt conștienți ca mai devreme sau mai târziu copilul va începe să speculeze această slabiciune a lor și va ajunge să-i manipuleze astfel incat nu vor mai reuși să-l controleze. Mai mult, părinții vor avea de muncă cu juniorul lor deoarece de fiecare dată când vor dori respectarea regulilor se vor lovi de sfidarea celui mic iar cu timpul copilul ajunge să creadă, pe baza experienței lui, ca regulile sunt făcute pentru a fi încălcate.

      Trebuie sa intelegem de ce bunicii fac ceea ce fac si apoi sa le explicam cât este de important ca toti sa respecte aceleasi reguli in educatia copiilor. Bunicii dar si ceilalti membrii ai familiei trebuie sa conștientizeze impactul pe care il are lipsa unei viziuni comune in educarea copilului.

  3. Mie imi este frica mereu ca ceea ce fac petru relatia cu fetita mea ( 5 ani) nu fac bine. Simt nevoia sa cer sfaturi mereu si sa ma uit pe internet si uneori gasesc recomandari care se bat cap in cap. Cum pot sa decid care e mai potrivita pt noi? Ce ar trebui sa ma ghideze? Multumesc!

    • Draga Marina,
      Iti inteleg preocuparile, fiecare parinte doreste sa fie cel mai bun pentru copilul sau.
      Este adevarat ca internetul este o sursa inepuizabila de informatii, sfaturi si retete de-a gata pentru parinti. Dar ce vreau sa stii este ca nu exista retete care sa aiba success la toti in aceeasi masura, deoarece noi oamenii suntem foarte diferiti intre noi: ceea ce functioneaza pentru unii poate sa fie de neacceptat pentru altii. Asa cum am scris in articol, cel mai important pentru toti copiii este sentimentul de siguranta pe care prezenta parintelui de langa el il transmite; iubirea si aprecierea pe care o aratam , timpul pe care-l petrecem impreuna cu cel mic, activitatile (fie de joc,fie in gospodarie), toate contribuie la acea stare de bine si fericire a copilului.
      Asadar, cel mai important este sa ai incredere in tine si in relatia ta cu fetita si sa fii sigura ca atitudinea aceasta este suficienta pentru a te asigura ca iei intotdeauna cele mai bune decizii in ceea ce o priveste.

  4. Buna,
    sunt mama unui baiat de 4 ani pe care il cresc singura deoarece tatal lui a ales sa plece din viata noastra si sa se implice intr-o noua familie. Imi este teama ca nu sunt suficient de buna pentru fiul meu si am impresia ca relatia noastra va avea de suferit pe termen lung din cauza faptului ca ne lipseste tatal si sotul. Cum as putea sa dezvolt o relatie sanatoasa cu fiul meu, asa singura cum sunt?
    Multumesc!

    • Draga Adriana,
      Imi pare nespus de rău pentru situația în care te afli, înțeleg că plecarea soțului din mijlocul familiei te afectează foarte tare și în mod cert are impact și asupra băiețelului vostru. Ingrijorările tale sunt firești, orice mamă iși dorește tot ce e mai bun pentru copiii ei și suferă atunci când dintr-un motiv sau altul nu reușește să le ofere viața mult visată. Cu toate astea, sunt convinsă că vei găsi o cale prin care să oferi copilului tău tot ce ai mai bun în tine. Iată câteva sugestii care-ți pot fi utile în următoarea perioadă:
      – Stabilește o rutină zilnică, te ajută să faci față mai ușor problemelor;
      – Formează-ți un cerc de prieteni, rude, cunoștințe pe care să ii vizitați și care să vă viziteze si susțină afectiv, caută să reduci izolarea;
      – Nu-ți concentra toată atenția asupra copilului, acordă-ti timp și ție, pentru preocupările tale, pentru întalnirile cu persoanele la care ții. Altfel, riști să devii un părinte care este tot timpul preocupat, incruntat și obosit. Nu uita ca cel mic are nevoie de veselie, de joaca, de un părinte relaxat.
      – Nu-ti rasfăța copilul din cauza sentimentului de vină că nu-i poți oferi și un tată. Pe termen lung va avea tendința să devină indisciplinat!
      – Nu-l trata ca pe confidentul tău și nu-i vorbi urât despre tatăl lui, chiar dacă a ales să vă părăsească. Se va îngrijora fără rost, se va simți neputincios, frustrat pentru că nu te poate ajuta.
      – Ca mamă singură trebuie să respecți nevoia copilului pentru o figură paterna și caută să-l încurajezi să se apropie de bărbați sau băieți mai mari care pot deveni modele pentru el – bunici, unchi, verisori, etc

  5. Buna ziua, am un baietel de 3 anisori. Avem o relatie frumoasa, deschisa, plina de comunicare.
    Singura “problema”este cu alimentatia, de fapt anumite alimente. Este foarte conservator si nu vrea sa incerce si alimente noi decat foarte foarte greu. Doresc sa introduc in alimentatie legumele in stare cruda, avand in vedere ca se imbolnaveste destul de des si doctorul a recomandat vitamine, minerale in stare naturala. Cum sa procedez fara sa-l oblig/fortez? Ce strategie ar trebui sa abordez (mentionez ca nu este interesat nici macar sa guste, nu vorbim de faptul ca a gustat si nu i-a placut)

    • Draga Alina,
      In nenumarate randuri, in special la varste mici, copiii refuza sa manance anumite alimente, iar legumele sau fructele crude sunt pentru multe mamici o piatra de incercare. De ce? Pentru ca desi sunt constiente de aportul de vitamine pentru alimentatie, se lovesc de refuzul categoric al copilului de a le incerca. Apare frustrarea ca dorim ce-i mai bun pentru cel mic si nu stim cum sa il determinam sa faca acel lucru si, daca este posibil, sa-l faca ACUM, cand noi dorim. Daca vom proceda astfel, este foarte posibil sa reusim sa-l fortam pe cel mic sa manance dar cu ce costuri pentru relatia parinte-copil? Este nevoie de timp pentru acomodarea cu anumite gusturi , dar prin creativitate si prin joc se pot face foarte multe progrese. Varsta de 3 ani este o varsta magica, la care toate obiectele din jurul copilului prind viata, sunt insufletite. Poti incerca o abordare prin povesti scotand in evidenta cat de importante sunt fructele si legumele pentru crestere si roaga-l sa inventeze si el o poveste: de exemplu, povestea marului. Il poti sustine cu multe intrebari: la ce e bun,cine il mananca si de ce etc. De asemenea, il poti responsabiliza cerandu-i sa te ajute in bucatarie, sa vada cum pregatesti mancarea sau un desert copios 🙂
      Succes!

  6. Buna ziua, mama unui baiat de 6 ani. Eu sunt o persoana mai rece, nu obisnuiesc sa imi alint copilul cu vorbe si gesturi si uneori am impresia ca asta il indeparteaza de mine. Credeti ca ar trebui sa schimb tonul atunci cand vorbesc cu el? Sau cum sa sfatuiti sa procedez?

    • Draga Elena,
      Pentru unii părinți poate fi dificil să-si manifeste sentimentele de dragoste față de copiii lor….unii pot spune,asa ca tine, că sunt firi mai reci sau pot spune că pe copil e bine să-l pupi doar în somn; fie că ne place sau nu, toți moștenim de la părinții noștri anumite modele de comportament pe care avem tendința să le perpetuăm la rândul nostru. Asta nu înseamnă că nu ne putem schimba ci din contră, ne putem corecta astfel încât în relația cu copiii noștri să putem da tot ce e mai bun din noi.
      Așa cum am scris, pentru copii este extrem de important ca părinții să-și arate iubirea și aprecierea pe care le-o poarta în cât mai multe situații și gesturi concrete, esențiale pentru construirea încrederii reciproce. O modalitate la îndemâna tuturor părinților este jocul – rezervă un timp special pentru tine și băiatul tău în care să ieșiți cu rolele în parc, să jucați Fazan și orice alte jocuri îți arată el. Atunci când nu știi jocul, roagă-l să te învețe. Îi va face mare plăcere să îi dai ocazia să te învețe și el pe tine ceva nou. Va fi cu adevarat încântat!

  7. Cum procedam cand ne iesim din fire foarte usor si ridicam tonul atunci cand vorbim copiilor? Din pacate, fac asta destul de des si sufar foarte mult dupa aceea si nu stiu cum sa ma controlez.

    • Draga Carmen,
      Din cele scrise de tine reiese că destul de des ajungi să ridici tonul la copii. Aceast tip de reacție apare de obicei pe fondul unei vieți stresante și poate supra încărcate de sarcini, atât la locul de muncă cât și acasă. Și cum de multe ori nu putem schimba situațiile din jurul nostru, nu ne rămane decât să începem să învățăm să ne schimbăm pe noi.
      Altfel, copiii vor prelua acest tipar comportamental și vei constata că își vor ieși ușor din fire la rândul lor atunci când se vor confrunta cu situații care le cauzeză frustrare. Ar fi bine să soliciți și suportul soțului tău astfel încât să preia o parte din sarcinile din familie în timp ce tu ai putea să iți dedici un pic de timp ție, să faci ceva ce iți face plăcere și te relaxează în același timp. Dacă după un timp nu remarci schimbări in bine cât privește comportamentul tău îți sugerez să apelezi la sfatul unui specialist.

  8. Fetita mea de 7 ani a inceput sa ma minta tot mai des si mi-am pierdut increderea in ceea ce spune. Simt nevoia sa verific toate informatiile si nu ma simt deloc bine. Ce sfaturi imi dati?

    • Draga Adina,
      Copiii mint pentru că: vor să înflorească realitatea (fie pentru că sunt dezamăgiți de ea, fie ca să-și dea singuri importanță); vor să ascundă o poznă (le e frică de pedeapsă); vor să iasă dintr-o încurcătură (le e jenă); vor să manipuleze (pentru a obține cu orice preț ceea ce și-au propus)
      Poartă o discuție serioasă cu fata ta despre ceea ce a făcut, ce a determinat-o să minta și mai ales, despre consecințele faptei ei – pierderea încrederii celorlalți în ea, fie părinți sau colegi. Fii calmă și ascult-o, nu-i ține o predică. E important să știi ce anume a determinat-o să recurgă la acest gest dacă vrei să înțelegi cum să acționezi și să o ajuți să se îndrepte. Explică-i că a minți echivalează cu a fura încrederea cuiva și dă-i exemple în acest sens. Accentueaza importanța de a fi cinstită și învaț-o că numai ceea ce obține pe merit trebuie să-i aducă bucurie.

  9. Buna ziua. Am un baietel de 2 ani si jumatate si nu vrea sa doarma singur. Nu conteaza unde doarme, important este sa fie in pat cu mami sau cu tati. Daca il adormim in camera lui si apoi mergem in camera noastra, peste noapte se trezeste si vine peste noi in pat.
    Am incercat sa-l facem sa adoarma singur in camera lui lasandu-l cu usa deschisa si noi in camera alaturata. El este un copil foarte vesel si jucaus si nu are complexe dar nu suporta sa ramana singur in camera. Cand am incercat sa-l lasam singur in camera lui sa adoarma, l-a apucat tremuratul si a vomitat instantaneu. Recunosc ca am incercat de cateva ori sa-l facem sa adoarma singur, la anumite perioade de timp si a reactionat la fel, se vede spaima pe fata lui si vomita.
    Nu vad ce solutie am putea gasi ca sa-l facem sa doarma singur.Poate cand va mai creste ne vom intelege altfel cu el.
    Sau poate ca o sa-mi dati o solutie.
    Va multumesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s